Plimbându-mă prin lume de atâta timp am ajuns la concluzia că înainte de a porni la drum trebuie să te asiguri că bifezi nişte lucruri: compania plăcută, vremea bună şi suficienţi bani încât să îţi satisfaci capriciile. Nu e capăt de lume dacă nu le bifezi în totalitate pe ultimele doua (pui acolo un x tremurat), dar dacă prima nu e cheked – mai bine te gândeşti de două ori înainte să pleci. Până acum am reusit mereu sa fac combinaţii a câte două elemente, dar cu vizita la Roma am reuşit (în sfârşit) să spun că le-am marcat pe toate trei simultan. Travel is the only thing you can buy that makes you rich – nu ştiu cine a spus-o, dar a spus-o bine! Simt că am luat multe lecţii de istorie plimbandu-mă până am avut răni la picioare şi umerii arşi de soare, dar m-aş întoarce oricând să o iau de la capăt. Oricând! Să ne plimbăm puţin împreună:
După o perioadă lungă în care am mâncat doar burgeri şi peşte ( meniul ţărilor scandinave nu mi-a prins bine deloc), am aşteptat cu sufletul la gură să ajung în Roma ca să mă simt în elementul meu din punct de vedere culinar – oh,carbs! Pentru că stăteam foarte aproape de ea – am decis să mănânc în Piazza di Spagna. O aglomeraţie de nedescris, totuşi fermecătoare. La capătul celor 135 de trepte este casa poetului Keats, transformată într-un muzeu. Din păcate Fontana della Barcaccia – şi implicit sculpturile lui Bernini – nu se vedea deoarece era în restaurare. La fel şi Fontana di Trevi aflată în apropiere…
Via dei Condotti e tăiată de Via Mario de Fiori şi e cum nu se poate mai bine: strada cu magazine de lux se intersectează cu o stradă plină de restaurante. Auzi frânturi de conversaţii în diferite limbi şi te poţi pierde foarte uşor printre grupuri turistice exagerat de mari, te fereşti constant de caleşti care funcţionează pe post de taxiuri (pentru oamenii ăia bogaţi, graşi şi încărcaţi de plase cu nume celebre pe ele), încerci să te uiţi pe meniurile expuse la intrare înainte de a te lăsa condus la masă de chelneri extrem de convingători şi sfârşeşti prin a da comanda în limba română pentru că ai noştri sunt peste tot. La colţul străzii un acordeonist şi un violonist îşi numără mărunţişul primit de la ultimul recital – reacţionează rapid când ne aud vorbind româneşte. Am mâncat risotto cu fructe de mare în timp ce ascultam povestea Zarazei. Deşi mi s-a spus că voi întâlni mulţi rromi în Italia – aş vrea să fac o precizare: cu excepţia acestor doi lăutari, am întâlnit doar mexicani şi indieni care erau vânzători ambulanţi agasanţi de care scăpai doar dacă îţi cumpărai o pălărie, apă sau ce mai vindeau. Prea se grăbeşte lumea să ne ponegrească.
(În dreapta: Basilica Sf. Petru – cea mai mare din lume; sub – Piazza Vittorio Emanuelle II)
A doua zi mi-am pus o rochie lungă, să îmi acopere picioarele, şi dis-de-dimineaţă m-am prezentat la Vatican. Capela Sixtină era prima pe lista mea. Ca mijloc de transport am ales autocarele Hop on, Hop off – biletele pentru două zile au costat 24 euro, iar datorită lor nu se mai stătea la cozi interminabile ca să intri în Vatican. Marele avantaj este că circulă foarte des şi te lasă exact în faţa tuturor atracţiilor artistice importante. Biletul unei curse cu busul este de 1,50 aşa că dacă te pui pe calculat ajungi cam la aceeaşi sumă, dar cu mai mult umblat aiurea pe jos. Numărul turiştilor este ceva de speriat şi e bine să ai pe cineva alături care cunoaşte locurile, altfel rişti să bântui derutat pe acolo toată ziua. Până să ajung la Capela Sixtină am văzut atâtea sculpturi, tavane pictate extraordinar în mii de culori vii, carpete brodate manual – mai mari de trei ori decât mine, încât până am ajuns să văd celebrele scene realizate de Michelangelo mi-am sucit gâtul – la propriu – şi abia mai eram în stare să mă uit spre plafon. Totuşi, dacă ştii puţin din Biblie e minunat să vezi scene din Facerea Lumii în interpretarea unora dintre cei mai mari artişti ai lumii. E copleşitor. Din păcate nu ai voie să fotografiezi Capela.
Ca să vă dau un singur exemplu de măiestrie am să vă exemplific una dintre întrebările capcană ale ghidului nostru: m-a pus să mă uit la tavan şi să îi spun dacă e pictură sau nu. Iată şi poza:
Răspunsul corect este da, este pictat. Mie nu mi-a venit să cred, juram că este basorelief. Tavane întregi erau acoperite în această manieră. Datorită tehnicii clarobscur şi a umbrelor false se crea senzaţia de înalt şi adâncime. Un efect superb – prea puţin spus.
În grădina din curtea interioară a Vaticanului, în faţa Palatului Belvedere, se află o sculptură semnată de Arnoldo Pomodoro – Sferă cu Sferă (1900, bronz). Ain`t that something?
După Vatican şi o scurtă oprire în faţa Basilicei Sf. Petru, am plecat spre Colosseum. Claudio, ghidul nostru, ne explica de ce are forma eliptică, cum se ocupau locurile în funcţie de statutul social, despre pasajele secrete sau despre nisipul care acoperea scândurile şi absorbea sângele gladiatorilor răniţi iar eu aveam senzaţia de goluri în stomac. Când am intrat, ca în filme, de la umbră la lumină, din spate spre un spaţiu deschis către arenă, m-am uitat în sus şi mi-am imaginat cum ar fi să strige 60.000 de oameni numele meu. Ma mir că nu am făcut o scenă. Da, cred că m-am uitat prea mult la Spartacus 🙂 🙂 Italienii s-au hotărât să fie harnici fix când îi vizitez eu, deci Colosseumul se curăţă, prin urmare jumătate este cenuşiu şi jumătate crem. Tot impresionant rămâne, indiferent de nuanţă.
De la Colosseum am făcut o plimbare prin Forumul Roman, cu destinaţie finală Columna lui Traian. A walk to remember deoarece este incredibil de frumos şi simţi spiritul vechiului oraş. Păcat că erau atâţia oameni. Este o provocare să faci o poză în Roma fără 50 de străini în cadru – oh, da!
Nu ştiu ce fel de român trebuie să fii ca să nu te umpli de mândrie când vezi Columna lui Traian. 125 de scene de luptă, din campaniile lui Traian împotriva dacilor, în care soldații romani și daci sunt prezentați în timpul bătăliei. Se ilustrează Comentariile lui Traian despre războaiele dacice (De bello dacico), comentarii care, prin caracterul lor de document istoric, constituie un adevărat “act de naștere” al poporului român. Yeah, we kicked some asses! 😀
Construit din marmură albă, cu o înălţime de 60 de metri, Monumentul Naţional Vittorio Emanuelle II este unul dintre atracţiile care îţi fură un lung oftat. M-am simţit tare mică în faţa coloanelor corintice şi mi se părea că e inutil să fac poze pentru că oricum nu voi surprinde cu adevărat cât e de frumos.
Înainte să merg şi să mă îndop cu paste bolognese şi dulciuri (not a big fan of Italian ice cream – yes, I know it`s the best in the world, but… ) am ajuns ajuns şi la Panteon – locul în care este îngropat poctorul Rafael. Este incredibil cât de bine s-a păstrat clădirea. Singura sursă de lumină este oculusul din tavan prin care intră lumină naturală.
Circul Maximus – celebrul stadion roman dedicat cursele cu cai
Nu trebuie să fi citit nu ştiu cât de mult ca să înţelegi de ce Romei i se mai spune Oraşul Etern – e suficient să faci o plimbare pe la oricare dintre locurile pe care le-am menţionat si pricepi văzând. Nici mare fotograf nu trebuie să fii, pentru că orice detaliu pe care îl imortalizezi e o mică bijuterie din punct de vedere artistic. De la Roma pleci îndrăgostit şi îţi promiţi că te întorci cu prima ocazie, indiferent dacă arunci sau nu bănuţul în Fontana di Trevi – doar toate drumurile duc la Roma, nu-i aşa? Măcar pentru o porţie de paste sau o inghetata cum doar italienii stiu sa faca 😀