First impression - last impression?

În ultimele două săptămani am cunoscut oameni noi şi am simţit pe propria mea piele celebra chimie care, se spune, e responsabilă pentru relaţiile alea grozave încă de la primul schimb de replici. Aşa că am început să mă întreb cât de importantă e prima impresie şi dacă mai poţi face ceva în cazul în care the fail is epic. Prima concluzie la care am ajuns, judecând după experienţele recente, a fost că ne plac unii oameni din start pentru că ne reamintesc de lucrurile care ne plac la noi înşine sau în care identificăm un mix de calităţi ce ştim că le avem şi noi şi le preţuim. Întotdeauna mi-am imaginat că ar ieşi scântei (şi ditamai focul de artificii) dacă mi-aş întâlni varianta masculină. Însă, pusă faţă în faţă cu ea, nu m-am recunoscut instant, ci treptat, cu o senzaţie de familiaritate regăsită în aceleaşi dileme, pasiuni, imperfecţiuni şi calităţi fizice ale persoanei respective. Asta-i problema când te uiţi în oglinzi: s-ar putea să vezi necenzurate nişte aspecte pe care le ştiai, însă preferai să le ignori. Adio, scântei! Am fost învăţaţi de mici să nu judecăm o carte după coperta şi că nu tot ce străluceşte e aur. Uşor de spus, dar greu de făcut pentru că impresia formată despre alții este influenţată de aspecte superficiale ale modului în care arătăm. Ne influenţează imediat înălţimea, greutatea, trăsăturile feţei şi multe altele. Iar oamenii îşi schimbă foarte greu prima impresie, pe baza informaţiilor noi. Studiile arată că odată ce oamenii şi-au format o impresie, nu poţi să îi convingi cu una, cu două să îşi schimbe părerea, chiar dacă le aduci dovezi în acest sens. De ce supravieţuiesc convingerile, nu probele pe care acestea se bazează? Motivul este că, atunci când oamenii evocă explicații ce au sens, aceste explicații capătă o viață a lor. Mai avem în spate şi un bagaj de experienţe acumulate de-a lungul timpului. Cu cât am trecut mai des prin acelaşi gen de situaţie, cu atât mai detaliat va fi scenariul mental folosit ca să anticipăm anumite comportamente. Procesul e simplu: întâi recunoaştem o mişcare, după aceea îi adăugăm un sens. Şi este absolut normal pentru că oamenii nu vin la pachet cu instrucţiuni de folosire, aşa că suntem nevoiţi să ne acomodăm unii cu ceilalti şi după o anumită perioadă, ca nişte detectivi, să punem piesele cap la cap cu scopul de a înţelege cum funcţionează şi ce-l deranjează pe celălalt. Uitându-mă la cercul meu de prieteni mi-am dat seama că proximitatea, atracţia sexuală şi asemănările dictează totul. Proximitatea: e destul de evident – vezi persoana respectivă des, vorbeşti mult cu ea şi deveniţi prieteni apropiaţi. Oamenii tind să dezvolte preferinţe pentru anumite lucruri pentru că sunt familiarizaţi cu ele. Dar proximitatea e doar un accelerator: dacă persoana de lângă noi e grozavă – o să ne placă din ce în ce mai tare de ea. Dacă nu e, atunci tot ce face va fi rău şi o să ne scoată din minţi. Ne plac oamenii ca noi, deşi ne chinuim să ne diferenţiem. Ne place să primim confirmări. Când cineva e de acord cu opiniile noastre – ne simţim bine. E atât de uşor să te împrieteneşti cu un străin când te identifici în persoana respectivă. Asemănările ne aduc împreună, deşi diferenţele ne condimentează relaţiile. De Anca Cheregi nu mă leagă nici proximitatea (ea zice că eu locuiesc în ghetto, iar eu zic că ea stă la dracu’ în praznic), nici atracţia sexuală – for obvious reasons. Însă mă leagă acel mix de calităţi despre care aminteam la început: acelaşi gen de simţ al umorului, acelaşi entuziasm pe care îl am şi eu în ceea ce priveşte lumea modei, suntem cam pe aceeasi lungime de undă în toate – mai puţin când vine vorba de rujuri! Mi-a pus viaţa pe full speed de când a apărut în ea. Dacă prima impresie e şi ultima, atunci această prietenie are toate şansele să fie una de neuitat! Îţi mulţumesc, Anca, pentru cea mai scurtă şedinţă foto din viaţa mea, 12 minute perfecte şi aceste poze!