Când ai spus ultima dată “România, te iubesc!” pentru că ai simţit-o, nu pentru că urma să te uiţi la o emisiune cu acest nume? Ştiu, nici eu nu mi-am amintit. Pentru anul acesta mi-am propus să îmi descopăr ţara şi să învăţ să o iubesc mai mult, bucăţică după bucăţică. Nu avem doar fete frumoase, avem şi oameni talentaţi sau colţuri de rai care ne pot reprezenta cu cinste în întreaga lume. După numeroase planuri pentru vacanţa de Paşti, care presupuneau sute de kilometri departe de casă, am decis pe ultima sută de metri că singurul lucru pe care mi-l doresc este linişte. Pornind de la acest cuvânt s-a legat toată povestea plecării mele spre Bucovina, cu omul iubit alături, cu speranţa că prind vreme bună şi cu dorinţa de a mă înconjura de multă natură şi aer curat. .
Între timp, Oana Lupaş, pe care o ador, a scos colecţia de primăvară-vară compusă din piese cu elemente tradiţionale, but with a twist. Hainele aveau exact elementele care să mă facă să exclam “made in Romania”, aşa că m-am decis să scriu şi despre ele, nu doar despre ce am văzut în Bucovina. Având o mamă maestru popular – rezonez imediat cu toate articolele care sunt realizate manual pentru că ştiu câtă muncă presupun. Iar piesele Oanei sunt o splendoare – atât inserţiile de broderie, cât şi aplicaţiile de mărgele, care nu compromit cu nimic un look care se doreşte modern. Ba din contra. Până m-am trezit eu, multe piese s-au vândut, însă am plecat de la atelier cu o jachetă şi o rochie pe care le-aş purta până când oamenii ar începe să se întrebe la modul serios dacă mai am şi alte haine :)) Pozele au fost făcute de Anca Cheregi, în unul dintre cele mai frumoase locuri din Cluj la ora actuală – Grădina Botanică.
Nu eram nici măcar la jumătatea drumului spre prima mănăstire de pe lista mea, dar eram extrem de fericită pentru că îmi văzusem mama şi deja eram încărcată cu energie pozitivă. Drumul a fost ceva minunat – pe lângă peisajele superbe din zona Pasului Tihuţa, urmate de cele din Vatra Dornei, încă puteai vedea zone mari acoperite de zăpadă, deşi afară era foarte cald. O ciudăţenie a naturii cu efect spectaculos. Prima mănăstire la care am oprit a fost Suceviţa şi am descoperit-o din întâmplare. Iniţial am crezut că e un castel din cauza modului în care este împrejmuită şi rămâne preferata mea. Era o linişte desăvârşită, din când în când trecea câte o măicuţă pe lângă noi, copacii înfloriţi şi băncuţe pe care să stai şi să te bucuri de soare sau să te reculegi rugându-te. Fiecare după cum considera. Este conservată cu mare grijă, spre deosebire de Voroneţ, iar interiorul a fost restaurat. Din punct de vedere arhitectural este o îmbinare dintre elemente de artă bizantină și gotică, la care se adaugă elemente de arhitectură ale vechilor biserici de lemn din Moldova. Pictura murală interioară și exterioară este o amplă narațiune biblică din Vechiul şi Noul Testament, iar mie mi-a plăcut foarte tare cea exterioară, mai ales scena “Scara Raiului”.
Mai apoi am ajuns la Manastirea Putna care mai este numită şi “Ierusalimul Neamului Românesc” de către Mihai Eminescu. Acum eu nu ştiu ce să zic despre experienţa marelui nostru poet, dar eu – care am bătut Ierusalimul în lung şi în lat – nu am descoperit nicio asemănare. Poate ca importanţă culturală şi istorică, dar e discutabil. Datorită faptului că a fost reconstruită, mănăstirea este impecabilă din toate punctele de vedere, însă eu nu aşa ceva am vrut să văd. “Bogatul muzeu mănăstiresc” este extrem de modest, însă poate fi pe gustul celor pasionaţi de istorie. La toate acestea adaug faptul că o televiziune îşi instala aparatura ca să transmită slujba în noaptea aceea, aşa că era forfotă printre călugări – lucru care m-a agitat şi pe mine.
Iniţial plănuiam să ajungem şi în Maramureş, însă odată ajunşi la Voroneţ am luat decizia să ne oprim în Bucovina. Plimbările şi aerul curat au cerut imperios o pauză aşa că Mănăstirea Voroneţ am vizitat-o fără grabă, odihniţi din plin. Când am ajuns la ea am fost puţin dezamăgită, în mare parte pentru că voiam un “albastru de Voroneţ” electrizant. În prima poză se poate vedea exact ce apare de la intrare, iar eu care veneam de la Suceviţa aveam aşteptări măreţe. Însă, când ocoleşti mănăstirea, decoperi frescele celebre care îi asigură reputaţia internaţională. Mi-a plăcut faptul că pentru a ajunge la ea a trebuit să mergem pe jos un pic, ceea ce ne-a permis să trecem prin zona cu meşteşuguri. Vocile călugăriţelor se auzeau înălţând discret imnuri. A fost soundtrackul perfect pentru cei care au ales să stea în curtea mănăstirii. În mare, m-am întors acasă cu o impresie generală bună (deşi am rămas fără cazare în miezul noptii, pe baza unor motive stupide, deşi preţurile erau umflate pe măsură şi oamenii din zonă parcă se ambiţionau să te facă să pleci cu un gust amar) şi dorinţa de a pleca din nou la drum cât mai rapid. Doar v-am spus că trebuie să văd şi Maramureşul!
